Ei bine, da! Eu chiar o văd astfel – o artă. Sună aparent simplu. Ce e aşa greu să faci pe cineva să spună un atât de banal „nu”!? De fapt, de aici începe toată arta - de la cât de banal este acel „nu”.
Da, am putea să găsim o mulţime de exemple complicate de planuri făcute pe hârtie, sau de către minţi diabolice, povestiri de gigolo care „a făcut-o p-aia din vorbe”, sau interesecţia unor tehnici complicate de negociere. Am pierde timpul şi ne-am plictisi îngrozitor. Da! Şi aceste modalităţi pot avea efecte şi îşi vor atinge scopul, dar oare ea îşi va da seama vreodată că a fost provocată? Ele adoră senzaţia pe care o trăiesc când nu deţin controlul, remember?
Arta de a provoca un „nu” intervine atunci când este aproape evident că acesta va fi răspunsul, atunci când ea începe să nu înţeleagă de ce insişti atât de mult să îţi spună ceva ce pare atât de one way! Şi asta pentru că, deşi caută şi cer lucruri simple, femeile au o serie de gene moştenite de la Eva... acele gene care complică orice – era atât de simplu să nu muşte din măr!!!
Esenţial este să nu ducem lucrurile în derizoriu. Imaginaţi-vă că nu este şi nu va fi cine ştie ce filosofie să provoci un „nu” cu o întrebare de genul: „Iubito, vrei să ştii ce surpriză îţi fac de ziua ta?”... balta a simţit deja bâta cu care ai lovit-o din momentul în care ai pronunţat primele 4 litere din „iubito”, fără să mai aducem în discuţie penibilul întrebării... la una ca asta ai şanse mai mari să îţi spună „da”! Şi nu pentru că ar muri de curiozitate, ci doar pentru că vrea să vadă cât de... departe poţi merge.
Revenind. Aproape evident „nu” este acel moment în care raţiunea zburdă în voie în mintea lor, iar tentaţia este într-o pauză de masă (pofta vine mâncând, nu?). Tu o întrebi un lucru simplu (după posibilităţile imaginaţiei fiecaruia), la care raţiunea ar răspunde „nu”, iar tentaţia ar spune „da”. Şi, pentru că adoră să arate că ele sunt cele raţionale în relaţie, iar noi, bărbaţii, doar nişte copii răsfăţaţi, va spune „nu”. Unde intervine din nou arta? La reacţia noastră – care nu trebuie să se oprească la acel prim „nu”. Ci, dimpotrivă, să continuăm să întrebăm (în diverse forme) de încă vreo două ori (insistând, vezi Doamne!, în copilăria noastră): „Eşti sigură?”. Şansele ca ea să răspundă diferit sunt nule, dar invers proporţionale cu şansele ca ea, după cele câteva minute în care s-a simţit în centrul universului, să înceapă să nu înţeleagă de ce insişti atât de mult pentru ceva atât de evident.
De aici, totul devine o joacă de copil. Ea va încerca să afle motivul, tu să rezişti tuturor tentaţiilor, tragerilor de limbă şi altor procedee specifice şi, cel mai important, să începi să faci doar lucrurile „one way” – când trebuie să alegi, să alegi varianta cea mai simplă, varianta raţională!
Arta „nu”-ului îşi definitivează opera atunci când, după ce o vezi că ajunge la acel nivel atât de apropiat de exasperare, când te va întreba cu cel putin un dram de disperare în privire: „Ce s-a întâmplat?”, tu să îi răspunzi...
p.s. arta „nu”-ului înseamnă şi să înveţi când să „nu” spui tot...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu